Now Reading
Revoluția statului drept. Sau de ce umblă oamenii în picioare

Revoluția statului drept. Sau de ce umblă oamenii în picioare

The Upright Revolution 4


Română

Iuliana Guillot

Cu multă vreme în urmă, oamenii obișnuiau să umble și în mâini și în picioare, la fel ca toate celelalte creaturi cu patru membre. Oamenii erau mai rapizi decât iepurele, leopardul sau rinocerul. Mâinile şi picioarele erau mai asemănătoare decât oricare dintre celelalte mădulare. Aveau până şi articulații asemănătoare: umeri și șolduri, coate și genunchi, încheieturi și glezne, palme şi tălpi, fiecare terminându-se cu câte cinci degete și pe fiecare dintre acestea crescând câte o unghie. Mâinile și picioarele aveau degetele dispuse în mod asemănător, de la cel mai mare până la cel mai mic. În acele vremuri, degetul cel mare de la mână era mai apropiat de celelalte degete, precum degetul cel mare de la picior. Mâinile și picioarele își spuneau verișoare dulci.

Se ajutau între ele să transporte corpul oriunde voia să se ducă: la târg, la prăvălii, în vârful copacilor şi în vârful munţilor, oriunde trebuia să se deplaseze. Chiar şi în apă colaborau foarte bine ajutând corpul să plutească, să înoate, să se scufunde. Aveau o relaţie democratică bazată pe egalitate. Puteau şi să împrumute funcţiile altor organe cum ar fi vorbirea de la gură, auzul de la urechi, mirosul de la nas şi chiar văzul de la ochi.

Ritmul și coordonarea lor perfectă le făcea pe celelalte organe să moară de ciudă. Acestea erau nemulțumite că trebuie să le împrumute darurile lor speciale verișoarelor lor. Gelozia le-a făcut să nu mai vadă faptul că mâinile și picioarele le duceau peste tot. Au început să comploteze împotriva celor două perechi de membre.

Limba împrumută un plan de la Creier și îl puse imediat în acțiune. Începu să se întrebe, cu glas tare, despre relativa forță a brațelor și picioarelor. Oare cine-o fi mai tare, se întreba ea. Cele două membre verișoare, care nu fuseseră niciodată deranjate de ce avea și ce putea face cealaltă, împrumutară acum glasul Gurii și fiecare începu să strige că era mai importantă decât cealaltă pentru corp. Nu trecu mult și începură să se întrebe cine era mai elegantă. Brațele se lăudau cu degetele lungi și fine ale mâinilor, făcând în același timp comentarii ironice despre degetele scurte și groase de la picioare. Ca să nu fie mai prejos, degetele de la picioare ripostară vorbind batjocoritor despre degetele subțiri ale verișoarelor muritoare de foame! Și așa trecură câteva zile, ceea ce le afecta uneori capacitatea de a lucra eficient împreună. În cele din urmă se puse problema puterii, și atunci au apelat la celelalte organe pentru arbitraj.

Limba propuse o întrecere. Ce idee genială, fură toate de acord. Dar ce fel de întrecere? Unele propuseră un meci de wrestling – brațele contra picioarelor. Altele sugerară o luptă cu săbii, jonglerii, curse de alergat sau jocuri precum șah sau dame, dar fiecare fu respinsă ca fiind prea greu de îndeplinit sau nedreaptă față de unul sau celălalt dintre mădulare. Încă o dată câștigă Limba, care, după ce împrumută gândul de la Creier, veni cu o soluție simplă. Fiecare pereche de mădulare urma să lanseze pe rând o provocare. Mâinile și picioarele fură de acord.

Întrecerea avu loc într-un luminiș din pădure, lângă un râu. Toate organele erau cu ochii în patru ca să nu le pască vreun pericol sau orice ar fi putut lua corpul prin surprindere acum că organele sale erau implicate într-o luptă internă. Ochii pândeau până în depărtare ca să surprindă până și cel mai mic pericol care ar fi putut să apară de oriunde; urechile se pregăteau să audă până și cel mai slab zgomot de la orice distanță; nasul își curăță nările și mai bine ca să detecteze mirosul oricărui pericol care ar fi putut scăpa grijuliilor ochi și atentelor urechi; limba era gata să urle și să strige: Pericol!.

Vântul răspândi vestea întrecerii în cele patru colțuri ale pădurii, apelor și văzduhului. Animalele cu patru picioare au fost printre primele care s-au adunat, multe dintre cele mai mari ținând ramuri verzi în semn de pace. Era o mulțime colorată formată din Leopard, Ghepard, Leu, Rinocer, Hienă, Elefant, Girafă, Cămilă, Vaca cu coarne lungi și Zimbrul cu coarne scurte, Antilopă, Gazelă, Iepure, Cârtiță și Șobolan. Locuitori ai apelor, Hipopotamul, Peștele, Crocodilul își urcară partea din față a corpului pe malul râului lăsând restul în apă. Viețuitoarele cu două picioare, Struțul, Fazanul, Păunul bătură din aripi cu entuziasm. Păsările ciripiră în copaci, Greierele cântă tot timpul. Păianjenul, Viermele, Centipedul și Miriapodul se târâră pe jos sau prin copaci. Cameleonul se strecură pe furiș, cu grijă, fără grabă, în timp ce Șopârla fugea peste tot, fără să stea o clipă locului. Maimuța, Cimpanzeul, Gorila săriră din creangă în creangă. Până și copacii și tufișurile se legănară ușor dintr-o parte în alta, se înclinară iar apoi rămaseră pe rând nemișcate.

Gura deschise întrecerea cu un cântec :
Facem aceasta ca să fim fericiți
Facem aceasta ca să fim fericiți
Facem aceasta ca să fim fericiți
Căci noi toți
Ne tragem din aceeași natură.

Mâinile și Picioarele jurară să accepte rezultatul cu demnitate; fără izbucniri isterice, fără amenințări cu boicotarea, greve sau sabotaje.

Mâinile lansară prima provocare: aruncară un băț din lemn pe jos. Piciorul, stângul sau dreptul, sau împreună, trebuiau să ridice bățul de pe jos și să îl arunce. Cele două picioare putură să se consulte în orice clipă în timpul întrecerii, să-și desfășoare degetele separat sau împreună și în orice ordine pentru a-și îndeplini sarcina. Au încercat să îl răstoarne, să îl împingă, au încercat tot felul de combinații, dar nu au reușit să îl ridice corect. Cât despre să îl deplaseze, nu au reușit decât să îl arunce câțiva metri. Văzând aceasta, Degetele de la mână au împrumutat sunete de la gură și au râs, și au tot râs. Mâinile, competitoarea, s-au fălit ca la un concurs de frumusețe arătându-și siluetele, iar apoi, în felurite moduri, au ridicat bățul din lemn. L-au aruncat departe în pădure, provocând un strigăt colectiv de admirație printre participanți și spectatori. Mâinile și-au demonstrat și alte îndemânări: au cules grăunțe mici de nisip dintr-un bol cu orez; au cusut cu acul; au făurit mici scripeți pentru a deplasa bucățile mai grele de lemn; au făcut niște săgeți pe care le-au aruncat destul de departe; gesturi și fapte la care degetele de la picioare puteau doar visa. Picioarele nu puteau decât să stea și să se minuneze la vederea unei asemeni dexterități și flexibilități ale verișoarelor mai suple. Mâinile spectatorilor bătură din palme furtunos în semn de admirație și solidaritate cu colegele lor, ceea ce supără nevoie mare picioarele. Dar nu aveau să se dea bătute: chiar și în timp ce stăteau acolo morocănoase, degetele cele mari de la picioare desenau mici cercuri în nisip încercând să găsească o probă la care să câștige.

În cele din urmă, veni rândul picioarelor și degetelor acestora să lanseze o provocare. A lor, spuseră ele, va fi simplă. Mâinile trebuiau să poarte corpul dintr-o parte a cercului în alta. Ce provocare stupidă, se gândiră degetele de la mâini cu aroganță. Era o priveliște care merita văzută. Tot ceea ce ținea de corp era cu susul în jos. Mâinile atingeau pământul, ochii erau apropiați de pământ, câmpul viziunii le era mult limitat de marea apropiere față de pământ, le intra praf în nas, ceea ce le făcea să și strănute. Picioarele și degetele acestora pluteau în aer: nyayo juu, au strigat spectatorii cântând cu voioșie.

Nyayo Nyayo juu
Hakuna matata
Fuata Nyayo
Hakuna matata
Turukeni angani

Dar atenția le era fixată pe mâini și palme. Organele care cu doar câteva minute în urmă demonstraseră incredibile îndemânări, de-abia se mai puteau mișca. După doar câțiva pași, palmele urlară de durere, mâinile se clătinară, tremurară și lăsară corpul să cadă. Se sprijiniră și mai făcură o încercare. De data aceasta au încercat să răsfire degetele pentru a se sprijini mai bine de pământ dar doar degetele cele mari reușiră să se întindă. Au încercat să facă roata însă această mișcare fu descalificată deoarece ar fi implicat și picioarele. Venise rândul degetelor de la picioare ca să râdă. Împrumutară tonuri groase, guturale de la gură pentru a contrasta cu râsetele ascuțite pe care le folosiseră degetele de la mână. Auzind râsetele de batjocură, mâinile se înfuriară și făcură o ultimă încercare disperată de a duce corpul. Nu au reușit să facă nici măcar un pas. Sfârșite, mâinile și degetele acestora se dădură bătute. Picioarele își expuseră cu mândrie performanța atletică. Mărșăluiră, tropăiră, alergară, făcură câteva sărituri în înălțime, în lungime, fără a permite corpului să cadă nici măcar o dată. Toate picioarele spectatorilor băteau din picioare în semn de aprobare și solidaritate. Mâinile își ridicară palmele pentru a protesta împotriva acestei manifestări lipsite de corectitudine, uitând în mod convenabil că ele începuseră întrecerea.

Dar toată lumea, inclusiv spectatorii, au observat ceva ciudat la mâini: degetele cele mari, care se întinseseră atunci când mâinile încercau să ducă corpul au rămas separate de celelalte degete. Organele rivale erau cât pe ce să-și reia râsul când observară altceva: nu numai că degetul cel mare acum separat nu scădea eficiența mâinilor, ci le sporea și mai mult capacitatea de prindere și apucare. Ce mai era și asta? Deformarea născuse puterea de a forma!

Dezbaterea dintre organe cu privire la cine urma să fie ales câștigător ținu cinci zile, precum numărul de degete de la fiecare mădular. Dar, deși încercară în toate chipurile posibile, nu se putură hotărî în a declara un câștigător clar, fiecare pereche de mădulare fiind cea mai bună la ce știa ea să facă mai bine, și niciuna nu se putea descurca fără cealaltă. Atunci începu o sesiune de dezbateri filozofice: ce era corpul, până la urmă, se întrebară cu toții, și atunci au realizat că corpul era reprezentat de ei toți împreună și că fiecare făcea parte din celălalt. Fiecare organ trebuia să funcționeze bine pentru ca toți să funcționeze bine.

Dar pentru a preîntâmpina o astfel de întrecere în viitor și pentru a-i împiedica să stea unul în calea celuilalt, toate organele au decis ca de acum înainte, corpul să umble în picioare, cu tălpile strâns lipite de pământ și cu mâinile în aer. Corpul fu mulțumit de această decizie dar le permise totuși copiilor să mai meargă în patru labe ca să nu își uite originile. Sarcinile fură împărțite: picioarele puteau duce corpul însă odată ajunse la destinație, mâinile urmau să îndeplinească toată munca necesară în vederea făuririi sau mânuirii uneltelor. În timp ce picioarele și tălpile îndeplineau sarcina dificilă de a duce corpul, mâinile puteau să se întindă și să își folosească îndemânarea pentru a lucra pământul și pentru a se asigura că mâncarea va ajunge la gură. Gura, sau mai degrabă dinții acesteia, urmau să o mestece și să o trimită prin gât spre stomac. Stomacul urma să strângă toată bunătatea și să o toarne în sistemul său de canale prin care urma să fie distribuită către toate locașurile corpului. Apoi, stomacul urma să preia deșeurile prin sistemul său de canalizare de unde corpul urma să le distribuie peste câmp sau să le îngroape sub pământ pentru a-l fertiliza. Plantele urmau să crească și să dea rod, mâinile să culeagă o parte din acesta și să îl ducă la gură. Oh, da, cercul vieții!

Până și jocurile și distracțiile fură împărțiră pe măsură: cântatul, râsul și vorbitul rămaseră în grija gurii, alergatul și fotbalul cu precădere picioarelor, în timp ce baseball-ul și baschetbalul fură rezervate mâinilor, picioarele nu trebuind decât să alerge. La atletism, picioarele aveau de departe tot terenul pentru ele. Diviziunea clară a muncii transformă corpul omenesc într-o formidabilă mașină organică, depășind chiar și pe cele mai mari dintre animale în ceea ce privește realizările sale cantitative și calitative.

Cu toate acestea, organele corpului și-au dat seama că acordurile definitive la care ajunseseră ar putea totuși să mai nască conflicte. Capul, care stătea deasupra tuturor, s-ar fi putut gândi că e mai bun decât picioarele care atingeau pământul sau că este stăpânul organelor de sub el, care sunt doar servitori. Au subliniat faptul că în ceea ce privește puterea, capul și tot ceea ce era sub acesta erau egali. Pentru a marca acest lucru, organele s-au asigurat că durerea și bucuria resimțită de oricare dintre acestea va fi simțită de toate celelalte. Au avertizat gura că atunci când se adresează vorbește în numele întregului corp și nu în calitate de proprietar al acestuia.

Au cântat:
În corpul nostru
Nu există servitori
În corpul nostru
Nu există servitori
Servim unul celuilalt
Noi pentru noi
Servim unul celuilalt
Noi pentru noi
Servim unul celuilalt
Limbă, glasul nostru,
Susține-mă și te voi ține
Construim un trup sănătos
Susține-mă și te voi ține
Construim un corp sănătos
Frumusețea este unitate
Împreună lucrăm
Pentru un corp sănătos
Împreună lucrăm
Pentru un corp sănătos
Unitatea este forța noastră.

Acesta a devenit „Imnul Întregului Corp”. Corpul îl cântă chiar și în ziua de azi, de aici diferența dintre oameni și animale sau cei care au respins revoluția statului drept.

În ciuda a ceea ce văzură, animalele cu patru picioare nu își doriră această revoluție. Cântatul era ridicol. Gura era făcută să mănânce, nu ca să cânte. Au format partidul conservator al naturii și au rămas la vechile lor obiceiuri fără a le schimba vreodată.

Când oamenii învață de la rețeaua de organe, fac un lucru bun; dar când văd capul și corpul drept părți adverse într-un război, cu unul deasupra celuilalt, încep să se asemene cu verișoarele lor, animalele care au respins revoluția statului drept.


Translator: Iuliana GUILLOT

Holder of a B.A. in English and French Language and Literature and of an M.A. in American Cultural Studies, Iuliana Guillot started out as an EFL teacher after which she gradually migrated towards the field of translation and interpreting. She translates legal, medical and marketing materials but also short stories, autobiographical novels and is part of the team of translators working for FITS, one of the most important theatre festivals in Romania. 

Proofreader: Adina FODOR

Adina Fodor, Ph, D., has been working in higher education international cooperation for the past 12 years, at the same time teaching English for specific purposes and more recently courses of communication for international environments, and delivering trainings on intercultural communication. Her experience in translating and interpreting dates from further back, as this has been a perpetual preoccupation and interest ever since her undergraduate studies in English and French language and literature.

Scroll To Top